Despărțirea de zăpezile triste

Privesc în interiorul ceștii cu ceai. Inspir aburii alburii fierbinți. Ochii îmi lăcrimează și mai tare. Îmi ridic discret ochii și privesc în jur.
Restaurantul e plin de oameni. Un bărbat își scutură haina de zăpadă lângă intrarea din spate. O tânără încruntată mâzgâlește niște foi, iar din prea multă concentrare, în loc să apuce ceașca ei de cafea, o îminge și o varsă pe toate hârtiile de pe masă. Ceașca se răsuci și imediat căzu pe gresia alunecoasă și se sparse.
Chipul tinerei se înroși instant. Se grăbi, alarmată, să-și ridice foile întinse pe masă. Chelnerița venise să o ajute. Bărbatul care tocmai ce își scuturase hainele de zăpadă, își croi drum prin restaurant în căutarea unui loc liber, dar s-a oprit în traseul său lângă cele două femei care se străduiau să salveze ce mai rămase neatins de cafeaua vărsată. Se apucă și el să strângă cioburile de pe jos și astfel, au reușit să șteargă dezastrul.
Chipul tinerei care vărsase cafeaua nu se înseninase în niciun fel. Când se așeză pe scaunul său, ochii începură să-i stoarcă pe obrajii înroșiți lacrimi fierbinți. Bărbatul, calm, se așeză pe scaunul liber din fața tinerei. Comandă două cafele și se puse pe aranjat hârtiile amestecate pe masă. Fu ciudat de rapid, ca și când știa unde ar fi trebuit pus totul, ca și când îi aparțineau. Fata se făcu mică în scaunul ei. Îi simțeai rușinea și dorința de a se afunda tot mai mult în pământ.
Vocile lor se auzeau până la mine.
– Ai grijă cu facturile. Nu le amesteca cu CV-urile. E foarte important să fii atentă la ordonarea lor. În haos nu poți fi productivă.
– Haosul meu e ordinea mea. Nu pot altfel.
– Serios? Pariezi?
Bărbatul avea 27 de ani, iar tânăra, am presupus, 20.
– Vii des pe-aici? întrebă el în timp ce-și sorbea cafeaua. Poftim, dar ai grijă să nu o verși din nou.
Fata se conformă umilă, strângând ceașca între degete.
– Nu. Astăzi a fost o excepție de la traseu. Lucram la un referat care trebuie predat în seara asta. Și tocmai mi-am distrus ultimele progrese. Trebuie să o iau de la capăt.

Apoi lacrimile își lungiră cursul pe obrajii săi.
Plin de grație și tact, ca un maestru, tânărul îi întinse un șervețel. Când l-am privit, o privea într-un mod greu de definit. Compătimire? Simpatie? Dorință? Eram confuză, dar nu mă puteam opri din a le invada intimitatea. Eram fascinată de energiile lor, parcă predestinate.

– Îmi pare rău, nu vreau să te deranjez. Oricum, trebuie să mă întorc la facultate. Am să îi predau profesorului atât cât am… chiar dacă nu voi trece anul.

Tânărul își mușcă buza inferioară și își îngustă privirile, conteplând o idee. Cântărea ceva în gând, am dedus eu.

– Mai zăbovește puțin și spune-mi cum te numești și ce vrei să faci în viață.
Ochii fetei zăboviră asupra chipului său, sceptici și străveziți de lacrimi.

– Aniela… ce vreau să fac cu viața mea? Ce vrem toți de fapt să facem cu viețile noastre? Știe cineva ce vrea? Să îmi strivesc ficatul pentru un referat despre științele administrative o noapte întreagă, ca mai apoi să îl distrug cu neatenția mea? Aparent, asta fac, deși nu asta îmi doresc…
– Ce îți dorești de fapt?
Fata stărui puțin pe gânduri. „Ce-i pasă lui? De ce îl interesează ce vreau eu?” am intuit în privirea ei.

– Îmi doresc să ating acel punct invizibil care plutește în noi și în jurul nostru care se presupune că ar trebui să ne ofere fericirea deplină. Nu vreau asta, nu vreau să plâng pentru niște hârtii nenorocite! Vreau să mă bucur de acești fulgi de nea fără să mă gândesc la cât de multe am de pregătit pentru examenul la economie. Pot face asta? Desigur că nu! Nu poți trăi admirând fulgii și studiindu-le forma, traseul, viața! Nu poți supraviețui așa! Dacă ar fi atât de simplu, nu ne-am mai preocupa de ficații noștri și am dormi bine noaptea.

Bărbatul zâmbi într-un fel seducător și binevoitor, care îl învăluia într-o aură invizibilă. Inspira încredere.
Își mai spuseră câteva cuvinte, pe care nu le-am mai auzit. Ceva în interiorul meu s-a strâns și spulberat, intrându-mi în vene. Adrenalină? Curaj?
Mi-am șters obrajii, aparent plini de lacrimi.
Am ieșit din restaurant.
Am șovăit până pe plajă.
Marea înghețată era tot acolo.
Trupul lui, palid și ademenitor, stătea în același loc, la capătul digului. Am așezat cafeaua pe care i-o cumpărasem lângă el, învelită într-un prosop. Nu îi plăcea când se răcea.
– Nu are zahăr sau lapte, am șoptit.

Nu mă privea. Nu merit, mi-am zis.
Valurile calme ale mării se izbeau de dig, foșnindu-și gândurile în liniștea plajei. Tăceam amândoi și ascultam împreună cu el cântecul acela de care nu ne săturam niciodată. Am mulțumit cerurilor pentru aceste clipe de vitalitate în care puteam respira, vedea și ofta alături de el. Era destul. Mă mulțumesc cu puțin. E bine să știi când să te mulțumești cu ce ai.

Când eram gata să plec, el s-a ridicat leneș și s-a rezemat într-o mână. A băut toată cafeaua din câteva înghițituri. A așezat paharul la loc în zăpadă. Prosopul și l-a pus în rucsac, rucsacul pe care nu îl abandona niciodată. De multe ori mi-am dorit să fiu eu în situația acelui rucsac.

– Mulțumesc, a spus sec.
– Cu drag, am răspuns.

L-am privit. Ochii mă usturau de la vântul subțire dar rece. Ochii lui, pe care de multe ori i-am confundat cu marea, mă fixau. Dar nu m-au fixat pentru mult, căci imediat el s-a uitat în altă parte. Asta făcea atunci când voiam să-i spun ceva doar privindu-l. Nu rezista, oare? Sau îi era frică? Sau pur și simplu „nu merit”?

– Nu mă privești niciodată în ochi mai mult de cinci secunde.

A pufnit.

– Dacă ai ceva de spus, spune-mi în cuvinte.

Am simțit aerul cum se înpuținează și devine tot mai dificil de inhalat.

– Nu… pot…
– Păcat, a adăugat privind orizontul.

– Îmi pare rău, am spus, după care m-am ridicat și am făcut cale întoarsă. Ochii voiau să se spele din nou, dar m-am luptat cu demonii înnebuniți din mine și am încercat să mă controlez. Câteva lacrimi s-au strecurat afară, înghețându-mi pe obraji. Le-am sterș cu violență.

Când am sărit de pe dig, așa cum m-a învățat el să o fac, am luat-o la fugă prin nisip. Alergatul era lucrul la care mă pricepeam cel mai puțin. Am obosit repede și am revenit la pașii normali. Nu l-am auzit când m-a ajuns din urmă. El, spre deosebire de mine, e foarte rapid.

– Unde pleci? m-a întrebat.
Probabil mi s-a părut, dar vocea lui trăda o oarecare îngrijorare.
– Nu știu, i-am răspuns „sec”. Departe de tine, în orice caz.
– Asta îți dorești?

Am pufnit disperțuitoare. Îmi venea din ce în ce mai greu să respir.
– Asta mă faci tu să îmi doresc.
A pufnit disprețuitor.
– Câteodată nu te înțeleg…
M-am oprit, stupefiată.
– Nu știu de ce m-am întors. Știam că m-ai văzut când am trecut pe lângă dig. Știam că nu mă așteptai. Dar te-am privit. Așteptam să mă strigi, să mă chemi la tine. Nu ai făcut-o. Așa că am fugit. O dată pe ziua de astăzi. Am fugit și mi-am dorit să nu te mai văd niciodată. Apoi am fost martoră la o scenă live a destinului. Și m-am întors. Sunt exemplul clar al dezolanței și milei. Voi pleca și nu te voi mai deranja.
A râs. Câteva lacrimi i s-au adunat în ochi. S-a întors cu spatele, a făcut câțiva pași, ca mai apoi să cadă în genunchi pe nisip. Confuzia era doar un procent din ceea ce simțeam în acele clipe.
Mi-am stăvilit iar demonii. Nu voiam să decad din nou.

S-a ridicat, și-a șters ochii cu mânecile de la hanoracul său alb. S-a întors către mine și s-a postat în fața mea. Mi-a prins capul în mâini și m-a sărutat pe frunte, apăsat. Sunt sigură că mi-a simțit tremurul atunci când mâna lui s-a oprit pe obrazul meu.

M-a strâns în brațe.
Ne-am strâns în brațe.
Am plâns amândoi de fericire.
Demonii mei s-au metamorfozat în îngeri și m-au lăsat în voia destinului.

M-a luat de mână și a spus, cu vocea răgușită:

– Să mergem.

Și am mers.
Nu ne-am mai oprit niciodată.