Am decis să păstrez acest vis

Am decis că cel mai bine e să mă întâlnesc cu el în vis.

În vis suntem în siguranță. În vis pot crea arcade cu flori și paturi care freamătă sub noi, fără să ne rănească niciun ciob de sticlă din trecut. Trecutul, deși e viu și lânced, în vis nu îmi vorbește.

În vis suntem de neatins.

Îl privesc neîncetat, fără să clipesc măcar o dată. Nu pot irosi o asemenea ocazie clipind. E acolo, e viu. E un vis, dar eu știu că e viu. Imaginea lui e vie, râde și cântă sub controlul soarelui călăuzitor. Suntem exponenți ai luminii, posedați de un demon al visului, al infinitului, al perfecțiunii.

Și nimic nu ne poate lua asta.

Aș putea să jur că e real totul.

Îi ating pielea care îi îmbracă atent claviculele. Mușcii i se încordează, maxilarele îi sunt niște umbre în vălul de lumină solară. Părul e o acumulare de alge, care i se așterne pe obraji atunci când se întinde în patul viu.

Ne întindem pe el. Suntem în mijlocul pădurii, într-o poiană. Razele soarelui cad perpendicular cu noi. Aerul e rece. Aburii ies din noi ca din niște trenuri de război. 

Ne regăsim aici, în plenitudinea oniricului, așezați pe pat și privindu-ne. Ne unim degetele și pictăm constelații, iar el sădește câte o speranță în mine cu câte un zâmbet.

Ce viu e totul.

Iluzii? Iluzii… dar nu o să încetez nicidecum să îl visez. Nu când totul pare atât de real. Nu când el mă sărută și eu îl sărut, și totul e atât de cald și calm și sângele mi se adună în corp într-un singur punct. Inima ține pasul în astfel de situații? Când păsările se adună sub mine și mă poartă printre nori? Când cerul nu e o limită, ci o etapă?

Eu numesc acest vis Realitate. Visul îmi scrie o scrisoare indirect. Îmi spune că asta e ceea ce îmi doresc. Visul e o dorință vie. Am să păstrez acest vis ca pe propria-mi viață. Am să păstrez în minte acest tablou așa cum păstrez speranța fericirii sădită în grădina mea.

Am să păstrez acest vis.